(In)certitudini metafizice

Senzorial, înainte de nașterea noastră nu a fost nimic, nu am simțit, nu am experimentat nimic anterior acelui moment, lipsește conștiința și știința proprie a timpului de dinainte. La fel va fi și după moartea noastră, nu vom avea conștiința și știința timpului care-i va urma. Sunt două intervale de timp fără limite, asemenea unui somn infinit întrerupt o singură dată de un timp finit pentru care avem conștiința și știința existenței lui, viața noastră. Mă voi întreba mereu, în consecință, oare mi-am trăit viața sau mi-am visat-o? Dacă e doar un vis înseamnă că am cel mai frumos somn din câte se poate, dacă o trăiesc cu adevărat înseamnă că a meritat să mă trezesc.

Gânduri pe noptieră

A treia zi de la Facerea Lumii (Jurnal interior)

Simt tot mai mult trecerea timpului. Nu, nu ca pe o fatalitate, nici pentru că recent am mai „îngropat” un an. Doar că 1 ianuarie, pură coincidență, a fost ca o primă zi a altei lumi, aceeași practic, dar alta ca modus vivendi. Aveam de ceva vreme sentimentul că lucrurile se schimbă cumva, dar abia acum trei zile, în prima dimineață a anului, am și văzut schimbarea. Repet, pură coincidență că totul a devenit evidență pe 1 ianuarie, putea fi oricând, mai devreme sau mai târziu.

Poate că îmbătrânesc, sigur se întâmplă și asta, dar azi, în a treia zi de la Facerea Lumii de care vă spuneam, am înțeles că am adoptat deja, fără o intenție prealabilă, câteva tabieturi mic burgheze, ca să zic așa. Mă gândesc că fac și ele parte din noul mod al trecerii timpului. De trecerea timpului meu vorbesc. Recunosc că îmi plac, îmi dau senzația că viața mea a căpătat și o aură oarecum aristocrată. Bine, totul ar putea părea o iluzie. Dar nu este și ar fi bine să rămână așa. Și chiar să-și întărească nuanțele și tușele.

Simt tot mai mult trecerea timpului. Și, nu, nu ca pe o fatalitate, ci ca pe ceva în care, din fericire, nu mai e loc pentru tristețile unei vieți risipite. Zăpadă, cafea și un suflet cald, vă rog!

Gânduri pe noptieră

Ce e un an?

Un an? O clipită din timpul cosmic, viața unei frunze, o poveste între coperțile unei cărți, un timp, o amintire, o muzică, o iubire, un om, un gând, un zâmbet, o vorbă, o bucurie, o idee, o faptă, o trecere, o rămânere, o privire, un chip, un glas, un destin, o nostalgie, o minune, o răvășire, o liniște, o speranță… Întotdeauna o speranță. Și o întâmplare… Da, un an e o întâmplare, iar întâmplarea an e asemenea întâmplării om, vine o singură dată și îți rămâne pentru totdeauna. În gând, în suflet, în viață, în speranță…

Gânduri pe noptieră

Întâlnire (Jurnal interior)

Aseară m-am întâlnit cu Timpul, ne-am salutat cuviincios, elegant chiar, așa cum fac bărbații de societate, am schimbat amabilități, „Cum mai ești, Timpule, tot grăbit, tot grăbit?”, „Ce mai faci, omule?”, i-am spus că deja pleacă berzele, iar frunzele cad prea devreme, dar nu de nerăbdarea toamnei, mi-a răspuns, zâmbind, că primăvara e în fiecare zi de mâine și că vara de azi e deja toamna de ieri și nici iarna nu e prea departe.

Aseară, m-am întâlnit cu Timpul, aseară pe la ora 9, e ceasul la care ne-am întâlnit prima oară, ne știm deja de multă vreme, dar ne vedem rar, la dată și oră fixă, avem o singură întâlnire pe an, apoi își vede fiecare de drum, el trecând, eu urmându-l.

Gânduri pe noptieră

Timp

Știți ce refuzăm cel mai mult și ce ni se refuză cel mai mult în viață? Timpul. Ar trebui să oferim timp celor care ne iubesc și ar trebui să primim timp de la cei pe care-i iubim. Mult timp. Ar trebui să oferim timp celor pe care îi iubim și să primim timp de la cei care ne iubesc. Mult timp. Dar aproape niciodată noi, oamenii, nu avem timp pentru timp. Nu avem timp să oferim timp atunci când o putem face și nu avem timp să primim timp atunci când ni se oferă. Avem însă din belșug timp pentru toate tâmpeniile din lume de la orgolii de doi bani la lucruri fără nicio însemnătate. Nici măcar nu realizăm un lucru elementar. Acela că timpul așa cum îl trăim noi și lumea noastră, timpul format din secunde, minute, ore, zile, ani nici măcar nu există. Noi l-am creat pentru noi și tot noi suntem cei care refuzăm să avem timp pentru timp. Și știți ce se întâmplă cu tot timpul ăsta pe care doi oameni și-l refuză unul celuilalt ? El nu dispare, nu pleacă nicăieri, nici măcar nu se transformă în altfel de timp. Acest timp rămâne tot al celor doi și devine timpul în care nu se pot șterge unul pe celălalt din amintiri, din gânduri, dintr-un timp al vieții lor. Adică rămâne timpul în care, cumva, rămân împreună.

Post scriptum: Am văzut de multe ori locul din fotografie, m-am oprit aproape de fiecare dată să-l privesc, dar niciodată nu m-am gândit să-l fotografiez așa că am furat poza de pe internet. E undeva în Sibiu, orașul care mi-a dăruit cel mai frumos timp pe care l-am trăit vreodată.

Gânduri pe noptieră