Iubesc ploaia
și, tot mai rar,
pe tine,
azi, ca un făcut,
plouă iar
cu amândouă,
e atâta ploaie de voi
peste mine,
cred că am început
să vă confund
sau, poate,
nu mai știu eu bine,
poate cândva, într-o zi,
ți-am scris numele
pe apă
și de atunci
toate ploile mi se fac
dor.
Iubesc ploaia
și tot pe tine.
Nu cred că există univers mai misterios, mai fermecător și mai atrăgător decât ochii unei femei, nu pentru mine. Poate și de aceea, de fiecare dată când m-am îndrăgostit, i-am iubit mai întâi ochii și abia apoi pe ea, cea care îi purta. Și, întotdeauna, înainte de a îndrăzni să adresez vreun cuvânt celei de care mă amorezam, gândurile mele vorbeau îndelung ochilor ei. Știu sigur că nu am avut niciodată dialoguri mai frumoase ca atunci și nici nu cred să fi fost vreodată în stare de declarații mai profunde și mai sincere decât cele pe care gândurile mele le făceau ochilor ei.
Gânduri pe noptieră
Dorul e precum setea rătăcitului în pustiu. Numai că în deșertul dorului știi sigur cine e Fata Morgana care îți bântuie vedeniile sufletului.
Când cineva îți spune că te iubește îți oferă, de fapt, o cheie a sufletului său. Sunt de admirat oamenii care nu o folosesc știind că nu au tălpile curate.
Ciudat cum uneori singurul lucru care te leagă de un om nu e apropierea, ci depărtarea și aparenta ei eternitate.
Gânduri pe noptieră
E frig și iarnă. Vreme de ascultat povești în fața focului, la gura sobei. În zile ca acestea nici nu știu care foc e mai arzător. Cel din vatră sau cel din suflet, din gânduri. Amândouă poartă povești. Primul, povești imaginare închipuite din dansul flăcărilor. Al doilea, povești trăite, povești dorite, povești visate.
Privesc focul. Pe cel din vatră, pe cel din mine. Îmi doresc, caut, o poveste. În care să te port. Și să-ți fie cald.
Gânduri pe noptieră
Cândva o ploaie splendidă m-a ținut prizonier într-o mansardă deasupra orașului. O noapte întreagă. Mi-e dor de ploaia aceea.
Iubesc necondiționat trei gusturi. Al aerului sărat al mării, al cafelei și al femeii iubite, fără o ordine anume. Mai degrabă împreună. Cafeaua nu m-a părăsit niciodată. De celelalte două mi-e o foame teribilă. Și permanentă.
Îmi place să pășesc pe străzi pavate. O fac cu grijă și cu sentimentul că am mai fost cândva pe acolo. În altă viață. Sau poate mă atrage doar gândul instinctiv, nepremeditat, că fiecare piatră cubică știe câte o poveste. Una care ar fi putut fi și a mea.
Se spune că memoria uită batistele din gări. A mea e o nenorocită. Le ține minte pe toate. Chiar și pe cele care nu fluturau pentru mine.
Gânduri pe noptieră
Noptiera de lângă partea mea de pat era ocupată până la refuz. De parfumuri, creme, loțiuni, gablonțuri, bijuterii. Toate ale ei. Abia aveam unde să-mi așez ochelarii și ceasul. De acolo, de pe partea mea de pat, o priveam dormind. Și tot acolo mă trezisem în zorii unei dimineți cu degetele ei subțiri și lungi călătorindu-mi chipul. Din fericire găsisem suficient loc pe noptieră și pentru câteva gânduri. Toate pentru ea. Le-am uitat acolo. Cine să le mai vadă între atâtea tuburi, sticluțe, arome, culori și străluciri?! Cine să mai știe de ele când ea era acolo?! Și ce nevoie să mai am de ele dacă erau pentru ea? De fapt, nu le-am uitat, i le-am lăsat pentru totdeauna. Și de atunci, în fiecare seară, se tot adună. Gândurile. Unul singur mi s-a întors pe neașteptate într-o noapte făcută zi: tot timpul îmi dăruise, în fapt, partea ei de pat. Partea de lângă noptiera pe care, seară de seară, ajung gândurile mele. De acolo îi veghează somnul.
Gânduri pe noptieră 