Era în mai, iubito,
în anotimpul
iubirilor în pârg
și al cireșelor amare,
în vremea privighetorilor
căzute în păcat
și a cântărilor deșarte,
în zodia iubirilor aprinse
la flacăra dorințelor
scăldate în parfum de tei,
în ceasul gândului păgân
la trupul gol
al unei vechi himere,
în clipa unui dor
mereu nebun
și al speranțelor reînviate.
Era în mai, iubito,
în timpul cireșelor în pârg
și al iubirilor amare.
Era în mai…iubito…
și-n mine
se-ntorceau cocorii.
Iubesc ploaia
și, tot mai rar,
pe tine,
azi, ca un făcut,
plouă iar
cu amândouă,
e atâta ploaie de voi
peste mine,
cred că am început
să vă confund
sau, poate,
nu mai știu eu bine,
poate cândva, într-o zi,
ți-am scris numele
pe apă
și de atunci
toate ploile mi se fac
dor.
Iubesc ploaia
și tot pe tine.
Eliberare
Eu, aici,
nu scriu despre mine,
Eu, aici,
nu scriu despre tine,
Eu, aici,
nu scriu despre iubire,
Eu, aici,
cu fiecare cuvânt,
eliberez câte o pasăre
pe care o iubesc prea mult
ca să o țin captivă.
M-am abandonat rătăcirilor,
le ispășesc
cu stoicismul unei corăbii
promisă orizontului,
dar logodită cu țărmul,
și după fiecare pedeapsă,
ca o chemare,
ancorez în gândul la tine,
singura dană
mai albastră ca marea.
Te iubeam, te iubeam
cum își iubește șchiopul cârja,
te iubeam, te iubeam
cum își iubește orbul gândurile,
te iubeam, te iubeam
cum își iubește marinarul marea,
te iubeam, te iubeam
cum își iubeștee hoțul prada,
te iubeam și te iubesc
cum nu te-a iubit nimeni niciodată.
M-ai jucat la zaruri,
Miză ai fost la cărți,
Tu m-ai tras pe sfoară,
Te-am primit la sorți.
Ai învins într-una,
Nici eu n-am pierdut,
Te pricepi la table,
Eu doar la barbut.
Ai trișat adesea,
Dar te bat la șah,
Sunt mai tare, viață,
Când mă-nțepi la darts!
Ai „lucrat” ruleta,
Eu ți-am pus capac,
Ai schimbat și cartea,
Dar eram Black Jack.
Hai, lasă, vrăjeala,
Nu știi jocul meu,
Lasă-te de țepe,
Eu câștig mereu!
Mi-a fost dor de tine
în clipa aceea,
atât de dor,
atât de dor
cum nu-mi mai fusese
niciodată,
mi-a fost dorul acela
care avea, deopotrivă,
arșița jarului
și fiorul gheții,
mi-a fost dorul acela
care numai de tine
îmi poate fi,
de tine, gândul meu de jar,
de tine, zarea mea de gheață.
Câteodată, seara,
gândurile îţi sunt speriate
de o bătaie uşoară,
una cunoscută,
una care îţi face inima
să tresară.
Deschizi înfrigurată ușa,
dar, dincolo de prag,
nu e nimeni,
apoi închizi
şi, neliniştită,
te cufunzi, din nou,
în gândurile tale.
Nu-l vezi niciodată,
dar e acolo,
sărutul nostru, ultimul,
rămas în cadrul uşii
ca un vameş
al unui hotar
la care ne vom întoarce,
ne vom întoarce mereu.
Tu căutându-mă cu privirea,
eu chemându-te cu gândul.
Ascult gânduri, respir amintiri,
cadre vechi, fotografii grăbite,
gânduri cu tine, amintiri despre noi.
Nu mai sunt om de mult,
sunt doar un abur, o iluzie,
o urmă a trecerii tale.
Prin mine…
Și, cu toate astea,
am să te iubesc,
am să te iubesc până am să mor,
până voi ajunge
un gând.
Un gând rătăcind prin tine.
Dar şi atunci,
în neființa mea, te voi iubi,
te voi iubi până voi renaşte.
Voi renaște
ca să te iubesc din nou.
Pe tine.
Erai acolo, în fața mea,
erai la…
o întindere de mână
de sufletul meu și eu,
eu nu mai îndrăzneam
nici să respir,
paralizasem de fericire.
Îmbrățișează-mă,
ai spus că mă vei îmbrățișa!
– m-ai îndemnat –
și, în secunda în care
te-am cuprins în brațe,
Universul a început să danseze,
eram cel mai fericit
om din lume.
Gânduri pe noptieră 