Senzorial, înainte de nașterea noastră nu a fost nimic, nu am simțit, nu am experimentat nimic anterior acelui moment, lipsește conștiința și știința proprie a timpului de dinainte. La fel va fi și după moartea noastră, nu vom avea conștiința și știința timpului care-i va urma. Sunt două intervale de timp fără limite, asemenea unui somn infinit întrerupt o singură dată de un timp finit pentru care avem conștiința și știința existenței lui, viața noastră. Mă voi întreba mereu, în consecință, oare mi-am trăit viața sau mi-am visat-o? Dacă e doar un vis înseamnă că am cel mai frumos somn din câte se poate, dacă o trăiesc cu adevărat înseamnă că a meritat să mă trezesc.
Un an? O clipită din timpul cosmic, viața unei frunze, o poveste între coperțile unei cărți, un timp, o amintire, o muzică, o iubire, un om, un gând, un zâmbet, o vorbă, o bucurie, o idee, o faptă, o trecere, o rămânere, o privire, un chip, un glas, un destin, o nostalgie, o minune, o răvășire, o liniște, o speranță… Întotdeauna o speranță. Și o întâmplare… Da, un an e o întâmplare, iar întâmplarea an e asemenea întâmplării om, vine o singură dată și îți rămâne pentru totdeauna. În gând, în suflet, în viață, în speranță…
Dorul e precum setea rătăcitului în pustiu. Numai că în deșertul dorului știi sigur cine e Fata Morgana care îți bântuie vedeniile sufletului.
Când cineva îți spune că te iubește îți oferă, de fapt, o cheie a sufletului său. Sunt de admirat oamenii care nu o folosesc știind că nu au tălpile curate.
Ciudat cum uneori singurul lucru care te leagă de un om nu e apropierea, ci depărtarea și aparenta ei eternitate.
Întâlnirile noastre din această lume nu sunt deloc întâmplătoare. Nu ne ies oameni în cale doar așa de amorul artei sau ca să avem de cine ne împiedica pe stradă. Nu, toți oamenii cu care interacționăm la un moment dat, dar absolut toți, sunt trimiși de către Destin cu un anume scop și fiecare dintre ei lasă o urmă în noi.
De multe ori e de ajuns un singur gest și o singură întâlnire pentru ca o astfel de urmă să rămână pentru tot restul vieții, o viață în care să te întrebi mereu „De ce?”. De și mai multe ori te intersectezi cu un om zile, luni, ani întregi, ajungi să împarți cu el bune și rele, veselii și tristeți, împliniri și dezamăgiri, și cu toate acestea la un moment dat cineva, tot Destinul, trântește o barieră și ajungi inevitabil la aceeași întrebare, „De ce?”. Sunt oameni care ne rămân în minte și în suflet mai întâi ca o lamă ascuțită de cuțit ce adâncește încet și dureros o rană. Apoi, cu trecerea timpului, rana se vindecă ușor și se transformă într-o firidă a sufletului. O firidă prin care amintirea celui care a tăiat-o în carnea inimii pătrunde din când în când ca o rază caldă și luminoasă, ca o zbatere a unei aripi de dor. Iar acel „De ce?” de la început se transformă într-un zâmbet nostalgic către ceea ce ar fi putut să fie și n-a fost…
Nu-ți poți opri dragostea pentru cineva așa cum stingi becul veiozei seara, la culcare, printr-o simplă apăsare de buton, după cum nu poți opri nici dragostea cuiva pentru tine așa cum oprești televizorul pentru că nu-ți place ce vezi pe micul ecran. De ce? Simplu, pentru că dragostea nu are buton de oprire. Și nici măcar unul de pornire. Pentru că dragostea, a ta pentru cineva, a cuiva pentru tine, nu vine când vrei tu, ci vine numai când vrea ea.
Viața e un drum cu sens unic și, ca orice drum cu sens unic, vrând, nevrând, te duce și către destinații pe care nu le poți alege. Nici măcar nu le poți anticipa, uneori. Iar una dintre aceste destinații, cea mai frumoasă dintre ele, este iubirea. Fie ea împărtășită, doar oferită sau doar primită. De aceea, întotdeauna, trebuie să nu-i dezamăgim pe cei pe care îi iubim și să-i prețuim pe cei care ne iubesc. Pentru că niciodată nu vom avea un buton care să oprească lucrurile. Nici măcar unul care să le schimbe.
Ai vrut să fii altfel! Ai vrut să fii doar tu. Singură, stăpână absolută. Pe tine și, dacă s-ar fi putut, pe întreaga lume. Așa că te-ai rupt. Erai doar o coastă, se spune. Ai plecat departe, la început, crezând că ai alt rost decât acela de a fi din mine, cu mine, în mine. Ți-am spus, ții minte, că nu e bine ce faci, că de unul singur, acum și de una singură, e greu de răzbit. N-ai înțeles. Am continuat să-ți explic, să-ți arăt. Câte n-am făcut ca să te aduc înapoi! Războaie, palate, grădini suspendate. Am plecat și pe Lună ca să ți-o aduc pe Pământ! Recunosc, n-am putut, am venit doar cu câteva pietre.Te-ai ținut tare! Erai încăpățânată. Aveai și tu orgoliile tale. Masculine, de multe ori. Era oarecum normal. Doar deveniseși…femeie.
Nu știu de ce ai vrut mereu să-mi iei locul!! Mie mi-ai plăcut așa cum ai fost atunci când te-ai rupt. Știi, te-ai rupt doar din trup. Nu și din suflet. Te-am dorit pentru asta! Te-am iubit pentru asta! Și te voi iubi mereu…Și te voi dori înapoi. Din când în când ai început să te întorci. Ai înțeles și tu că e mai bine în doi, așa e? Ai înțeles și tu că doar în doi putem fi întregi, nu-i așa? Așa se pare. Uneori ai înțeles la timp și ai ajuns când locul din care te rupseseși era încă viu. Era acolo unde-l lăsasei și cum îl lăsasei. Te aștepta. Și i te-ai potrivit perfect. Că tu, nu altcineva, plecasei din el. Alteori te-ai întors prea târziu și locul din care te-ai rupt nu mai era. Se vindecase. Ai plâns. Te-ai înfuriat. Ai aruncat cu pietre în mine. M-ai blestemat. M-ai scos vinovat. Eu eram vinovat, ai spus-o mereu, pentru faptul că tu ai vrut să fii altfel. Mai altfel chiar decât ți-ai dorit și tu să fii. Pentru tine, pentru neîmplinirile tale, pentru fugile tale, pentru orgoliile tale, pentru greșelile tale eu am fost mereu vinovatul.
Da, așa e! Ai dreptate! Recunosc! Sunt vinovat! Pentru un singur fapt. Că te-am lăsat să te rupi. Că te-am lăsat să pleci. Dar dacă nu te lăsam…Cum te-ai mai fi întors?
Bărbatul îndrăgostit e asemenea marinarului care-și iubește marea necondiționat, total și fără nicio urmă de îndoială, sorbind-o cu fiecare înghițitură de rom, privind-o însetat de la fereastra cârciumii din port, respirându-i parfumul sărat până în ultima fibră a ființei sale. Nu valurile ei, nu călătoriile în care îl poartă sunt fascinația și chemarea lui, ci imaginea ei, cea de dincolo de țărm, cea fără de care el nu și-ar mai găsi sensul, cea pe care a fost de ajuns să o vadă o sigură dată pentru a-l fura pe viață. Pe el, sufletul lui, gândurile lui, speranțele lui, visurile lui. Pentru bărbatul îndrăgostit, marinar pe corabia iubirii, femeia iubită nu e o destinație a unui voiaj erotic sau sentimental, nu e o călătorie pe mare ori o mare a călătoriilor, pentru el femeia iubită e însăși marea.
Și, contrar prejudecăților, pentru bărbatul îndrăgostit nu carnea iubitei e cea care îi tulbură închipuirile și îi trezește fantasmele, ci imaginea ei. Să-și privească iubita e, pentru el, magia supremă, nimic nu se compară cu asta, nicio atingere, nicio mângâiere, nicio împreunare. Pe marinar nu muzica valurilor îl ademenește, ci marea care i-o cântă, nu orizonturile de neatins îl cheamă, ci marea care i le promite, nu adâncurile albastre îi fură mințile, ci marea care i le înfățișează. Asemenea lui, pentru bărbatul care iubește nu sânul dezgolit al femeii e magia, ci ea, femeia cu sânul desenat de pânza fină a bluzei, nu piciorul ei dezvelit este fantezia, ci ea, femeia cu piciorul creionat de dunga ciorapului de mătase sau ascuns de faldurile rochiei, nu șoldurile ei descoperite sunt mirajul, ci ea, femeia cu șolduri ca unduirea valurilor sub mătăsurile dimineții.
Un bărbat îndrăgostit nu va pierde nici un prilej de a-și privi iubita indiferent de ipostaza în care se află ea. Și o va privi foarte mult și de foarte multe ori pe furiș atunci când, neștiindu-se privită, ea își va dezvălui adevărata cochetărie și adevărata frumusețe. Da, doamnelor, cel mai mult vă privim atunci când nu știți asta pentru că atunci sunteți cele mai frumoase! De ce așa? Pentru că un bărbat își poartă mereu iubirea cu el și atunci când ea va îi lipsi din fața ochilor va trebui să o vadă limpede cu ochii minții. Iar pentru asta, pentru a o ști pe dinafară, o femeie trebuie privită îndelung, atent și nu de foarte aproape, ci de la o oarecare distanță așa cum se privește o operă de artă, în general, și o operă a Divinității cum e ea, în special. Să-ți privești femeia iubită, să o poți face, e un răsfăț al Destinului, e certitudinea existenței ei, iar această certitudine apare doar atunci când între tine și ea nu se mai află decât aerul pe care îl respirați împreună. Restul sunt iluzii.
De ce am spus toate astea? Pentru că un bărbat iubește cu adevărat o femeie nu atunci când se grăbește să o atingă, ci atunci când întârzie privind-o.
De ce dragostea e oarbă? Dragostea e oarbă dintr-un motiv foarte simplu, ea nu depinde de voința noastră. Nu-i poți spune cuiva care te iubește: n-am nicio vină, e o poveste pe care singur ți-ai creat-o. E corect că nimeni nu are nicio vină. La fel de corect e și că iubirea nu e o poveste pe care ți-o născocești singur. Viața nu e o bucată de plastelină din care, la un moment dat, îți faci o iubire. Poți modela o iubire, o poți lăsa să crească sau o poți înăbuși, dar n-o poți inventa. Vine ea gata inventată, special pentru tine, și purtând un chip anume.
Destinul ne trimite oameni în cale pentru diverse întâmplări. Pe unii dintre ei îi alege special pentru întâmplarea numită iubire. Doar lor le vom spune „Te iubesc!”
Nu poți iubi mai mulți oameni cu aceeași iubire în același timp, poți iubi mai mulți oameni în viață într-o succesiune a iubirilor. Această succesiune presupune găsirea iubirii după care nu va mai urma nicio altă iubire. Sau găsirea iubirii care să reziste oricărei alte încercări de acest gen la care te supune Destinul.
Nu există o singură iubire, există o singură iubire definitivă, e cu totul altceva.
Nu toate iubirile primesc răspunsul dorit, mai sunt și iubirile care nu sunt împărtășite. Ele sunt vindecate de alte iubiri, e firesc să fie așa. Cu o singură condiție, niciuna dintre ele să nu fi fost iubirea aceea albastră și definitivă. Pe aceea n-o vindecă nimeni și nimic.
În iubire, ca și în alte situații în care ești legat de oameni, trebuie să fii onest. Onest cu tine însuți și onest cu ceilalți. Dacă ești onest cu iubirea și ea va fi onestă cu tine.
Proful meu de mate din treapta a doua de liceu, asta se pierde în negura vremurilor pe la mijlocul anilor 80, îmi spunea mereu: „Matematica e ca și viața, o sumă de simboluri, de semne, care ascund mistere surprinzătoare, de neimaginat pentru mulți dintre noi. Cine se limitează doar la ce îi arată ochii, doar la semne adică, nu le va înțelege niciodată pe niciuna dintre ele, îi vor părea grele, de neînțeles și va fi un om nefericit. Dacă vei ști să cauți dincolo de semne, să afli ce e în spatele acestora, vei găsi că matematica, deopotrivă și viața, e mult mai interesantă, mai pasionantă și infinit mai ușoară decât îți arată aceste semne. Să știi că între matematică și mersul lumii și al vieții e o legătură mult mai puternică decât îți poți imagina acum, atât de puternică încât uneori nu ai nevoie decât de un echer și un compas pentru a le stăpâni pe toate trei!” Parcă îl aud și acum pe cel pe care îl poreclisem Pitagora încercând să mă convingă că pasiunea mea pentru științele exacte, fizica și matematica, nu trebuie limitată doar la rezolvarea seacă de exerciții și probleme, ci extinsă la cunoaștere pentru că, spunea el, „când vei învăța să vezi ce e dincolo de x, vei ști să vezi și ce e dincolo de orice ți se întâmplă aparent în viață”.
Nu știu dacă am ajuns la performanța prezisă de profesorul meu de matematică, dar acum, la câteva zeci de ani distanță, pot afirma că avea mare dreptate. Adevărul despre orice ți se întâmplă e dincolo de semne, de ce e vizibil, de ce vor alții să fie vizibil, de paradigmele înșelătoare pe care le acceptăm fie ca mod tradițional de a privi lucrurile, fie preluate, conștient sau nu, de la surse neverificate temeinic. Adevărul e întotdeauna în tine, în omul care ești. Cu condiția să știi să vezi că lumea nu e doar o mulțime de simboluri numite viețuitoare, obiecte, fenomene, evoluții. Viața nici atât. Pentru ca acest lucru simplu să fie înțeles a fost creat omul, nu pentru altceva. Omul ca singură ființă capabilă de transcendență, de înțelegere superioară, ca singur animal capabil să creeze și să schimbe paradigme. Doar noi suntem destinați și înzestrați să înțelegem și să trecem dincolo de ceea ce se consideră a fi evident, de ceea ce pare a fi. Suntem singurii care avem această putere, o putere dată pentru a o folosi pentru noi înșine și asupra a ceea ce se întâmplă în legătură directă cu noi. Facem ceva cu această putere? Nimic sau prea puțin. Trăim în superficialitate, refuzăm informația validă în favoarea unor frumos ambalate „adevăruri” livrate de-a gata. Suntem mai habotnici, noi cei de azi, în a ne lăsa duși cu turma chiar decât cei contemporani cu celebrul îndemn biblic „crede și nu cerceta!”. Chiar și dragostea a ajuns azi la un mod atât de gregar și de grobian de a fi trăită încât nici nu mai poate fi numită dragoste. Pentru mulți dintre oamenii „moderni” dragostea nu mai are de-a face cu trecerea propriei persoane la un alt nivel, unul superior, al existenței, la stadiul de noi doi. Nu. Pentru ei o relație în doi nu mai reprezintă decât un bun prilej de exhibare și exacerbare a unor ambiții și orgolii golite de orice sens ori valoare. Ei nu mai au capacitatea să simtă că dragostea e dincolo de lucruri, e dincolo chiar și de noi înșine, că dragostea, dintre toate întâmplările noastre, e cea care ne apropie cel mai mult de Divinitate. Suntem atât de orbiți de falsă strălucire oferită azi cu agresivitate în special de social media încât nu mai vedem, nici măcar nu mai dorim să vedem, adevărul din oameni, din lucruri, din întâmplări. Acceptăm totul apriori fără a mai trece nimic prin filtrul propriei experiențe, preferăm să ucidem lumea noastră, universul pe care îl reprezentăm și îl purtăm în noi încă de la naștere, în favoarea unei lumi frumos colorată, dar falsă până și în culorile în care a fost pictată.
Viața și lumea, în esența lor, sunt guvernate de armonie, o armonie care poate fi descrisă în nenumărate moduri de la cel romantic, poetic la cel filosofic sau cel matematic. Da, chiar și matematic. Numărul pi, numărul lui Euler, numărul de aur, spirala lui Arhimede sunt peste tot în ceea ce ne înconjoară și chiar în propria noastră ființă fizică, în corpul nostru. Chiar și o sumă banală precum 2 + 3 = 5 exprimă unitatea dintre feminin şi masculin pentru că, potrivit lui Pitagora cel de acum mai bine de 2500 de ani, numărul 2 întruchipează esenţa feminină, iar numărul 3 pe cea masculină. În fiecare din noi bate un Pendul al lui Foucault într-o rezonanță perfectă cu mișcarea Pământului în jurul propriei axe, în jurul Soarelui și între celelalte astre din Univers. Cine mai realizează astăzi, cine mai e conștient că e parte a armoniei universale?
E atâta armonie în jur și în noi încât uneori sunt îngrozit cum de lumea e atât de oarbă, de orbită mai bine zis, și nu o vede! Ne vom distruge ca omenire în ansamblu și ca ființe superioare în momentul în care tot mai mulți dintre noi vom renunța la una din calitățile care ne face să fim unici, acea de a fi spirite. Spirite avide de cunoaștere, spiride avide de libertate. E atâta armonie în noi și, totuși. atâta orbire în jur încât tot mai des mi-e teamă că lumina se va preface în întuneric. Să nu stingem lumina lumii, oameni buni!
Gânduri pe noptieră 