Uneori făcea dragoste cu șosetele în picioare. Spunea că are o problemă și dacă îi e frig la picioare se duce toată pasiunea. Poate părea amuzant și chiar este, dar nu era nimic deranjant în asta. Șosetele alea în picioarele ei lungi îi dădeau un aer ștrengăresc. Și sexy. Paradoxal, nu? Nu știu de ce mi-am amintit azi asta. Poate pentru că plouă, e umezeală și e frig. Sau poate o undă telepatică încearcă să-mi spună că face dragoste chiar acum. Purtându-și șosetele.
Gânduri pe noptieră
„Niciodată să nu îți faci iluzii că ești de neînlocuit. Te vor înlocui… și la muncă, și în familie, și în prietenii, și în iubire. Te vor înlocui și te vor și uita! Problema se pune doar de timp.” Nu știu cine a spus asta, dar azi mi-am amintit din senin aceste cuvinte. Apoi am aflat că tot azi e și ziua fericirii. Și, da, fericirea se poate măsura și prin lipsa iluziilor.
Gânduri pe noptieră
De la o vreme te întâlnesc din nou, zi de zi. În aceeași lume în care ne-am mai întâlnit de atâtea ori și în care ne-am întâlnit și prima oară. În lumea aceea în care eram un bărbat și o femeie care poate s-au întâlnit prea târziu pentru a rămâne, așa cum ne-am gândit amândoi de multe ori. În acea lume în care trebuia neapărat să ne întâlnim pentru că… așa trebuia. Mai ții minte? Trebuia ca eu să te iubesc și trebuia ca tu să știi. Nu există întâmplare în lumea asta, doar noi suntem aceia care numim întâmplare fiecare bornă care ne marchează drumul vieții. Or ea, borna, era deja așezată acolo încă de dinainte ca noi să ajungem în acel loc. Neîntâmplător. O mână nevăzută se ocupă de toate lucrurile astea numite de noi întâmplări. Cred că nici măcar faptul că dintre toate aromele vieții mele cea mai puternică ești tu nu poate fi numit întâmplare. Așa cred eu.
Refugiu
Am început
să fug din lume
și să mă ascund
tot mai des
în viața mea,
mansarda aceea veche
de care îți tot vorbeam
și unde,
într-o cămăruță cochetă,
miroase uneori a cafea,
alteori a ciocolată amară
și tot timpul a tine.
Gânduri pe noptieră
De ore bune îți privesc ferestrele. Nu e prima oară, dar azi am zăbovit cel mai mult. Chiar și așa, încă nu au terminat, ca într-o depoziție de martor, să-mi reamintească povești despre noi. La fel se întâmplă și cu celelalte ferestre, de pe partea cealaltă a bulevardului. Mâine mă voi opri din nou și acolo. Și în toate celelalte locuri în care am pășit împreună.
Gânduri pe noptieră
Ni se întâmplă uneori lucruri pe cât de simple, pe atât de miraculoase. O ușă deschisă zărită din întâmplare îți poate revela ceva n-ai fi gândit niciodată că se va întâmpla. Nu atunci și nu acolo. Mi s-a întâmplat asta ieri când, aflat prin una din preumblările mele din ultimul timp, am întâlnit un om miraculos. Era dincolo de acea ușă, vorbind altor oameni, cu o însuflețire pe care rar am întâlnit-o la un orator. Poate pentru că era convins și trăia la propriu ceea ce spunea. M-am alăturat acelei întruniri și l-am ascultat câteva zeci de minute fascinat de cât de simplu se poate exprima adevărul atunci când crezi în el. Într-o scurtă pauză am îndrăznit să-i adresez o întrebare pe o temă care mă interesează și care, până ieri, mă frământa de fiecare dată când încercam să o cercetez. Nu numai că mi-a răspuns și că răspunsul lui mi-a confirmat presupunerile, dar a făcut-o într-un mod în care mi-a spulberat orice posibilă îndoială legată de acel răspuns. La final, când și-a terminat treaba pentru care fusese chemat în fața altor oameni, s-a făcut nevăzut pe neobservate lăsându-mi un sentiment straniu, acela că parcă nu fusese niciodată acolo o prezență fizică, doar una spirituală.
Am întâlnit ieri un om dintre aceia rari de lângă care pleci mai bogat și, poate, mai înțelept. Am plecat de acolo purtând cu mine bogăția că după cele câteva zeci de minute în care l-am ascultat mă simțeam de parcă citisem o carte foarte interesantă și foarte groasă.
Gânduri pe noptieră
Simt tot mai mult trecerea timpului. Nu, nu ca pe o fatalitate, nici pentru că recent am mai „îngropat” un an. Doar că 1 ianuarie, pură coincidență, a fost ca o primă zi a altei lumi, aceeași practic, dar alta ca modus vivendi. Aveam de ceva vreme sentimentul că lucrurile se schimbă cumva, dar abia acum trei zile, în prima dimineață a anului, am și văzut schimbarea. Repet, pură coincidență că totul a devenit evidență pe 1 ianuarie, putea fi oricând, mai devreme sau mai târziu.
Poate că îmbătrânesc, sigur se întâmplă și asta, dar azi, în a treia zi de la Facerea Lumii de care vă spuneam, am înțeles că am adoptat deja, fără o intenție prealabilă, câteva tabieturi mic burgheze, ca să zic așa. Mă gândesc că fac și ele parte din noul mod al trecerii timpului. De trecerea timpului meu vorbesc. Recunosc că îmi plac, îmi dau senzația că viața mea a căpătat și o aură oarecum aristocrată. Bine, totul ar putea părea o iluzie. Dar nu este și ar fi bine să rămână așa. Și chiar să-și întărească nuanțele și tușele.
Simt tot mai mult trecerea timpului. Și, nu, nu ca pe o fatalitate, ci ca pe ceva în care, din fericire, nu mai e loc pentru tristețile unei vieți risipite. Zăpadă, cafea și un suflet cald, vă rog!
Gânduri pe noptieră
Te pierd și te regăsesc în fiecare clipă, nici nu știu dacă e blestem sau noroc.
Gânduri pe noptieră
E frig și iarnă. Vreme de ascultat povești în fața focului, la gura sobei. În zile ca acestea nici nu știu care foc e mai arzător. Cel din vatră sau cel din suflet, din gânduri. Amândouă poartă povești. Primul, povești imaginare închipuite din dansul flăcărilor. Al doilea, povești trăite, povești dorite, povești visate.
Privesc focul. Pe cel din vatră, pe cel din mine. Îmi doresc, caut, o poveste. În care să te port. Și să-ți fie cald.
Gânduri pe noptieră
Cândva o ploaie splendidă m-a ținut prizonier într-o mansardă deasupra orașului. O noapte întreagă. Mi-e dor de ploaia aceea.
Iubesc necondiționat trei gusturi. Al aerului sărat al mării, al cafelei și al femeii iubite, fără o ordine anume. Mai degrabă împreună. Cafeaua nu m-a părăsit niciodată. De celelalte două mi-e o foame teribilă. Și permanentă.
Îmi place să pășesc pe străzi pavate. O fac cu grijă și cu sentimentul că am mai fost cândva pe acolo. În altă viață. Sau poate mă atrage doar gândul instinctiv, nepremeditat, că fiecare piatră cubică știe câte o poveste. Una care ar fi putut fi și a mea.
Se spune că memoria uită batistele din gări. A mea e o nenorocită. Le ține minte pe toate. Chiar și pe cele care nu fluturau pentru mine.
Gânduri pe noptieră
Aseară m-am întâlnit cu Timpul, ne-am salutat cuviincios, elegant chiar, așa cum fac bărbații de societate, am schimbat amabilități, „Cum mai ești, Timpule, tot grăbit, tot grăbit?”, „Ce mai faci, omule?”, i-am spus că deja pleacă berzele, iar frunzele cad prea devreme, dar nu de nerăbdarea toamnei, mi-a răspuns, zâmbind, că primăvara e în fiecare zi de mâine și că vara de azi e deja toamna de ieri și nici iarna nu e prea departe.
Aseară, m-am întâlnit cu Timpul, aseară pe la ora 9, e ceasul la care ne-am întâlnit prima oară, ne știm deja de multă vreme, dar ne vedem rar, la dată și oră fixă, avem o singură întâlnire pe an, apoi își vede fiecare de drum, el trecând, eu urmându-l.
Gânduri pe noptieră
Gânduri pe noptieră 