Gânduri pe noptieră

Noptiera de lângă partea mea de pat era ocupată până la refuz. De parfumuri, creme, loțiuni, gablonțuri, bijuterii. Toate ale ei. Abia aveam unde să-mi așez ochelarii și ceasul. De acolo, de pe partea mea de pat, o priveam dormind. Și tot acolo mă trezisem în zorii unei dimineți cu degetele ei subțiri și lungi călătorindu-mi chipul. Din fericire găsisem suficient loc pe noptieră și pentru câteva gânduri. Toate pentru ea. Le-am uitat acolo. Cine să le mai vadă între atâtea tuburi, sticluțe, arome, culori și străluciri?! Cine să mai știe de ele când ea era acolo?! Și ce nevoie să mai am de ele dacă erau pentru ea? De fapt, nu le-am uitat, i le-am lăsat pentru totdeauna. Și de atunci, în fiecare seară, se tot adună. Gândurile. Unul singur mi s-a întors pe neașteptate într-o noapte făcută zi: tot timpul îmi dăruise, în fapt, partea ei de pat. Partea de lângă noptiera pe care, seară de seară, ajung gândurile mele. De acolo îi veghează somnul.

Apartamentul

Situat la etajul al doilea, apartamentul mi-a părut mai degrabă un fost studio pentru producții erotice decât o casă de oameni. Cel puțin două dintre camere asta inspirau. Sufrageria avea ferestrele blocate și vopsite în roșu, iar unul dintre dormitoare avea doar un șifonier, o comodă cu televizor și un pat de mijloc cu capete metalice, numai bune de legat cătușe de ele, și mai avea și o oglindă pe tavan. Într-un contrast izbitor cu toate astea, celălalt dormitor părea să fi fost cameră de copii. O ciudățenie era și aici, pe spătarul de la capătul patului, tot de mijloc și acesta, era lipit un poster cu o girafă care se uita la tine cu o față cam tembelă. Măcar nu aducea a pornografie. Bucătăria și baia erau în regulă, chiar foarte bine utilate. Poate de aceea cel mai mult ne-am iubit acolo, sub ochii girafei, în cada din baie sau pe scaunul, masa ori blatul de la fereastra bucătăriei openspace. Bucătăria era în dreptul ușii de la intrare, scaunul chiar aproape de ușă, dar cine se gândea la asta atunci…

Chiar, ce s-o fi întâmplat cu girafa aia?

Timp

Știți ce refuzăm cel mai mult și ce ni se refuză cel mai mult în viață? Timpul. Ar trebui să oferim timp celor care ne iubesc și ar trebui să primim timp de la cei pe care-i iubim. Mult timp. Ar trebui să oferim timp celor pe care îi iubim și să primim timp de la cei care ne iubesc. Mult timp. Dar aproape niciodată noi, oamenii, nu avem timp pentru timp. Nu avem timp să oferim timp atunci când o putem face și nu avem timp să primim timp atunci când ni se oferă. Avem însă din belșug timp pentru toate tâmpeniile din lume de la orgolii de doi bani la lucruri fără nicio însemnătate. Nici măcar nu realizăm un lucru elementar. Acela că timpul așa cum îl trăim noi și lumea noastră, timpul format din secunde, minute, ore, zile, ani nici măcar nu există. Noi l-am creat pentru noi și tot noi suntem cei care refuzăm să avem timp pentru timp. Și știți ce se întâmplă cu tot timpul ăsta pe care doi oameni și-l refuză unul celuilalt ? El nu dispare, nu pleacă nicăieri, nici măcar nu se transformă în altfel de timp. Acest timp rămâne tot al celor doi și devine timpul în care nu se pot șterge unul pe celălalt din amintiri, din gânduri, dintr-un timp al vieții lor. Adică rămâne timpul în care, cumva, rămân împreună.

Post scriptum: Am văzut de multe ori locul din fotografie, m-am oprit aproape de fiecare dată să-l privesc, dar niciodată nu m-am gândit să-l fotografiez așa că am furat poza de pe internet. E undeva în Sibiu, orașul care mi-a dăruit cel mai frumos timp pe care l-am trăit vreodată.

Pasaje

De ce dragostea e oarbă? Dragostea e oarbă dintr-un motiv foarte simplu, ea nu depinde de voința noastră. Nu-i poți spune cuiva care te iubește: n-am nicio vină, e o poveste pe care singur ți-ai creat-o. E corect că nimeni nu are nicio vină. La fel de corect e și că iubirea nu e o poveste pe care ți-o născocești singur. Viața nu e o bucată de plastelină din care, la un moment dat, îți faci o iubire. Poți modela o iubire, o poți lăsa să crească sau o poți înăbuși, dar n-o poți inventa. Vine ea gata inventată, special pentru tine, și purtând un chip anume.

Destinul ne trimite oameni în cale pentru diverse întâmplări. Pe unii dintre ei îi alege special pentru întâmplarea numită iubire. Doar lor le vom spune „Te iubesc!”

Nu poți iubi mai mulți oameni cu aceeași iubire în același timp, poți iubi mai mulți oameni în viață într-o succesiune a iubirilor. Această succesiune presupune găsirea iubirii după care nu va mai urma nicio altă iubire. Sau găsirea iubirii care să reziste oricărei alte încercări de acest gen la care te supune Destinul.

Nu există o singură iubire, există o singură iubire definitivă, e cu totul altceva.

Nu toate iubirile primesc răspunsul dorit, mai sunt și iubirile care nu sunt împărtășite. Ele sunt vindecate de alte iubiri, e firesc să fie așa. Cu o singură condiție, niciuna dintre ele să nu fi fost iubirea aceea albastră și definitivă. Pe aceea n-o vindecă nimeni și nimic.

În iubire, ca și în alte situații în care ești legat de oameni, trebuie să fii onest. Onest cu tine însuți și onest cu ceilalți. Dacă ești onest cu iubirea și ea va fi onestă cu tine.

Să nu stingem lumina lumii!

Proful meu de mate din treapta a doua de liceu, asta se pierde în negura vremurilor pe la mijlocul anilor 80, îmi spunea mereu: „Matematica e ca și viața, o sumă de simboluri, de semne, care ascund mistere surprinzătoare, de neimaginat pentru mulți dintre noi. Cine se limitează doar la ce îi arată ochii, doar la semne adică, nu le va înțelege niciodată pe niciuna dintre ele, îi vor părea grele, de neînțeles și va fi un om nefericit. Dacă vei ști să cauți dincolo de semne, să afli ce e în spatele acestora, vei găsi că matematica, deopotrivă și viața, e mult mai interesantă, mai pasionantă și infinit mai ușoară decât îți arată aceste semne. Să știi că între matematică și mersul lumii și al vieții e o legătură mult mai puternică decât îți poți imagina acum, atât de puternică încât uneori nu ai nevoie decât de un echer și un compas pentru a le stăpâni pe toate trei!” Parcă îl aud și acum pe cel pe care îl poreclisem Pitagora încercând să mă convingă că pasiunea mea pentru științele exacte, fizica și matematica, nu trebuie limitată doar la rezolvarea seacă de exerciții și probleme, ci extinsă la cunoaștere pentru că, spunea el, „când vei învăța să vezi ce e dincolo de x, vei ști să vezi și ce e dincolo de orice ți se întâmplă aparent în viață”.

Nu știu dacă am ajuns la performanța prezisă de profesorul meu de matematică, dar acum, la câteva zeci de ani distanță, pot afirma că avea mare dreptate. Adevărul despre orice ți se întâmplă e dincolo de semne, de ce e vizibil, de ce vor alții să fie vizibil, de paradigmele înșelătoare pe care le acceptăm fie ca mod tradițional de a privi lucrurile, fie preluate, conștient sau nu, de la surse neverificate temeinic. Adevărul e întotdeauna în tine, în omul care ești. Cu condiția să știi să vezi că lumea nu e doar o mulțime de simboluri numite viețuitoare, obiecte, fenomene, evoluții. Viața nici atât. Pentru ca acest lucru simplu să fie înțeles a fost creat omul, nu pentru altceva. Omul ca singură ființă capabilă de transcendență, de înțelegere superioară, ca singur animal capabil să creeze și să schimbe paradigme. Doar noi suntem destinați și înzestrați să înțelegem și să trecem dincolo de ceea ce se consideră a fi evident, de ceea ce pare a fi. Suntem singurii care avem această putere, o putere dată pentru a o folosi pentru noi înșine și asupra a ceea ce se întâmplă în legătură directă cu noi. Facem ceva cu această putere? Nimic sau prea puțin. Trăim în superficialitate, refuzăm informația validă în favoarea unor frumos ambalate „adevăruri” livrate de-a gata. Suntem mai habotnici, noi cei de azi, în a ne lăsa duși cu turma chiar decât cei contemporani cu celebrul îndemn biblic „crede și nu cerceta!”. Chiar și dragostea a ajuns azi la un mod atât de gregar și de grobian de a fi trăită încât nici nu mai poate fi numită dragoste. Pentru mulți dintre oamenii „moderni” dragostea nu mai are de-a face cu trecerea propriei persoane la un alt nivel, unul superior, al existenței, la stadiul de noi doi. Nu. Pentru ei o relație în doi nu mai reprezintă decât un bun prilej de exhibare și exacerbare a unor ambiții și orgolii golite de orice sens ori valoare. Ei nu mai au capacitatea să simtă că dragostea e dincolo de lucruri, e dincolo chiar și de noi înșine, că dragostea, dintre toate întâmplările noastre, e cea care ne apropie cel mai mult de Divinitate. Suntem atât de orbiți de falsă strălucire oferită azi cu agresivitate în special de social media încât nu mai vedem, nici măcar nu mai dorim să vedem, adevărul din oameni, din lucruri, din întâmplări. Acceptăm totul apriori fără a mai trece nimic prin filtrul propriei experiențe, preferăm să ucidem lumea noastră, universul pe care îl reprezentăm și îl purtăm în noi încă de la naștere, în favoarea unei lumi frumos colorată, dar falsă până și în culorile în care a fost pictată. 

Viața și lumea, în esența lor, sunt guvernate de armonie, o armonie care poate fi descrisă în nenumărate moduri de la cel romantic, poetic la cel filosofic sau cel matematic. Da, chiar și matematic. Numărul pi, numărul lui Euler, numărul de aur, spirala lui Arhimede sunt peste tot în ceea ce ne înconjoară și chiar în propria noastră ființă fizică, în corpul nostru. Chiar și o sumă banală precum 2 + 3 = 5 exprimă unitatea dintre feminin şi masculin pentru că, potrivit lui Pitagora cel de acum mai bine de 2500 de ani, numărul 2 întruchipează esenţa feminină, iar numărul 3 pe cea masculină. În fiecare din noi bate un Pendul al lui Foucault  într-o rezonanță perfectă cu mișcarea Pământului în jurul propriei axe, în jurul Soarelui și între celelalte astre din Univers. Cine mai realizează astăzi, cine mai e conștient că e parte a armoniei universale? 

E atâta armonie în jur și în noi încât uneori sunt îngrozit cum de lumea e atât de oarbă, de orbită mai bine zis, și nu o vede! Ne vom distruge ca omenire în ansamblu și ca ființe superioare în momentul în care tot mai mulți dintre noi vom renunța la una din calitățile care ne face să fim unici, acea de a fi spirite. Spirite avide de cunoaștere, spiride avide de libertate. E atâta armonie în noi și, totuși. atâta orbire în jur încât tot mai des mi-e teamă că lumina se va preface în întuneric. Să nu stingem lumina lumii, oameni buni!

Dilemă

Ne îndrăgostim. Toată viața ne îndrăgostim. La 15 ani, la 20 de ani, la 30 de ani, la 40 de ani, la 50 de ani, la orice vârstă pentru că, nu-i așa, dragostea chiar nu are vârstă. Dar, oare, câte dintre acele întâmplări pe care noi ni le numim iubiri sunt cu adevărat iubiri?

Întreb asta pentru că granița dintre iubire și iluzia iubirii este aproape inexistentă.

Renunțare

N-am să-ți mai spun niciodată că te iubesc. Oricum nu auzi și, în afară de asta, nu-mi plac nici dependențele. Pare că am devenit aproape dependent de a ți-o spune în toți anii ăștia. Și asta nu e bine deloc. Mi-o voi spune doar mie din când în când. Eu aud. Astăzi am fost la un pas să-ți trimit flori. Ca un ultim „Te iubesc!”, dar n-am garanția că ai înțelege și că te-ai bucura, așa cum ar trebui să facă orice femeie când primește flori. Știu, tu nu ești orice femeie. Asta a și contat cel mai mult. Te abandonez, draga mea. Renunț la tine, cea de zi cu zi. Rămân cu dorul. Și cu tine, cea de atunci. Oricum nu mai semeni deloc cu ea. Ea e frumoasă. Da, nu-ți voi mai spune niciodată că te iubesc. Doar nu-ți voi mai spune, în rest… voi continua fără tine, așa cum ți-am spus de atâtea ori că o voi face …

Parfum

Orașul meu miroase a flori de tei. Mai mult ca niciodată. Se pare că anul ăsta parfumul e mai puternic și mai îndelungat ca în trecut. Iar cartierul meu e unul fericit, toate aleile dintre blocuri sunt străjuite de tei uriași, toți înfloriți, toți parfumați. Am descoperit în dimineața asta că o plimbare banală, printr-un banal cartier de blocuri comuniste, într-o banală dimineață de început de vară te poate face să surprinzi și alte nuanțe ale vieții. Cu câteva condiții, însă. Să fie în răcoarea zorilor de zi și teii să fie înfloriți.

Călător prin viața mea (Jurnal interior)

Viața mea e ca o călătorie cu trenul. O permanentă călătorie cu trenul. Dar nu cu același tren. Uneori am mers cu personalul, alteori cu acceleratul sau rapidul și, când am avut suficient noroc și minima inteligență să mă aflu pe peronul potrivit la momentul potrivit, am reușit să prind chiar și Orient Express-ul. Au fost și destule situații în care am pierdut trenul sau am urcat în cel care nu trebuia. Am avut parteneri de compartiment care m-au însoțit doar pentru o stație, unii în călătorii mai lungi, alții pentru întreg drumul. Sunt și chipuri pe care le-am zărit doar de la fereastra vagonului. Unele m-au făcut să trag semnalul de alarmă fie pentru a le chema alături de mine, fie ca să cobor eu pentru a aștepta apoi împreună trenul următor. Altora doar le-am zâmbit de la aceeași fereastră sau le-am trimis un gând bun cu o fluturare de mână. Din când în când am coborât în câte o gară pentru un timp mai lung sau mai scurt, doar pentru o gură de aer proaspăt sau pentru un popas mai îndelungat. Ori am coborât pentru că, frumos sentiment, știam că acolo mă aștepta întotdeauna cineva. Ca o călătorie cu trenul e viața mea. O călătorie în care nimic nu e întâmplător. Nici locurile prin care trec, nici oamenii pe care îi întâlnesc. Sunt în calea mea pentru că Destinul sau altcineva știe cu siguranță că această călătorie nu se poate sfârși fără a atinge și acele destinații.

Perpetuum

Ascult gânduri, respir amintiri,

cadre vechi, fotografii grăbite,

gânduri cu tine, amintiri despre noi.

Nu mai sunt om de mult,

sunt doar un abur, o iluzie,

o urmă a trecerii tale.

Prin mine…

Și, cu toate astea,

am să te iubesc,

am să te iubesc până am să mor,

până voi ajunge

un gând.

Un gând rătăcind prin tine.

Dar şi atunci,

în neființa mea, te voi iubi,

te voi iubi până voi renaşte.

Voi renaște

ca să te iubesc din nou.

Pe tine.

Ești cu mine

Toate drumurile mele erau însoțite de vocea ta. Fie că veneam la tine sau că plecam de la tine, fie că mergeam în orice altă direcție sau loc, glasul tău era tovarășul meu de drum. La drum lung sau doar prin oraș, mă însoțea pretutindeni. Nici astăzi nu e o zi în care să nu trec prin locuri care fac să-mi răsune în minte și în gânduri vocea ta. Fac parte din viața mea cotidiană toate aceste locuri prin care am trecut de atâtea ori ascultându-te, vorbind cu tine, râzând cu tine sau plângând cu tine. Și dacă m-ar blestema cineva să te uit, ar fi în zadar pentru că viața mea curge în locuri în care zi de zi muzica glasului tău îmi răsună în gânduri și în suflet, locuri în care cuvintele tale îmi cresc în carne. Orice pas aș face, în orice direcție, ești cu mine.